Terapia prin regresie este un instrument extrem de eficient în multe situații de viață, iar scopul ei este să rezolve problemele, să dizolve blocajele, să vindece și să transforme rănile în situații care sprijină procesul vieții. O ședință durează între 2 ore. Prețul unei ședințe este de 400 lei. Din experiență, s-a constatat că sunt necesare în medie 3 ședințe pentru rezolvarea problemei.

Imaginează-ți că citești o carte și ești total absorbit de subiectul ei. Cineva din casă te strigă și, deși auzi, alegi să rămâi atent la subiectul cărții tale. Aceasta este starea de hipnoză. Știu că hipnoza poate fi percepută prin rolul ei de spectacol și asta aduce îngrijorare mai ales celor care privesc scena într-un mod curios ori sfios. Hipnoterapia constă în folosirea stării de transă pentru accesarea potențialului interior și pentru transformări pozitive în viața ta. Subconștientul este receptiv la sugestii noi, mintea conștientă este liniștită, iar corpul relaxat. În sesiunea de hipnoterapie ești ghidat și atent în interior și în același timp percepi zgomotele din jur. Starea de hipnoză presupune un anumit grad de conștiență. Știi ce ți se întâmplă și ești total în controlul tău. În plus, ședințele de hipnoză sunt înregistrate și tu primești înregistrarea pe care o poți asculta de câte ori dorești, ceea ce este în avantajul tău. Tehnic vorbind, hipnoza intervine atunci când creierul funcționează pe frecvențele alpha și theta, uneori chiar și delta. Aceste stări și frecvențe ale creierului sunt naturale. Creierul le experimentează înainte de somn sau chiar în timpul somnului. În hipnoterapie vei fi trezit dacă adormi :)) Hipnoterapia este eficientă în următoarele situații: Din experiență am observat că sunt necesare între 3 și 5 ședințe.

Dacă astăzi trăiești starea de împlinire ori dezamăgire profundă, dacă ești plin de iubire ori de furie sau ură, responsabilitatea îți aparține în totalitate. Am avut de curând o discuție cu o doamnă angajată plenar pe calea evoluției și a schimbării, deschisă la idei, obiceiuri ori practici noi pentru îmbunătățirea propiilor stări interioare. Fără să bănuiesc, am atins un ‘buton” extrem de sensibil. Povestindu-mi despre neiertări, întâmplări din copilărie care încă o afectează, i-am amintit că este necesar, înainte de toate, să își asume întreaga responsabilitate pentru propriile trăiri. Atunci s-a declanșat tzunami-ul. Nu putea fi de acord cu asta. Mi-a spus că a auzit de la mulți oameni celebri același lucru și nu, nu poate fi ea responsabilă pentru ceea ce au făcut atunci adulții. Ea era doar un copil…și multe altele… În timp ce vorbea, am înțeles care era sensul pe care îl dădea acestui concept și am simțit să îi ofer înțelegerea pe care eu o am vis-a-vis de ceea ce înseamnă asumarea responsabilității. Pentru mine asumarea responsabilității se referă la felul în care eu percep, înțeleg, interpretez fapte, situații din trecut și astfel sunt pe deplin responsabilă de ceea ce simt, de calitatea vieții mele. Ceea ce au făcut cândva ceilalți nu poate fi schimbat și știm că fiecare dintre noi acționează cum poate cel mai bine, cu resursele pe care le are la momentul respectiv. Nu poți fi responsabil pentru faptele altuia și ești responsabil pentru ceea ce trăiești în interior vis-a-vis de ceea ce s-a întâmplat la un moment dat, în trecut. Dacă acum trăiești durere, furie, frustrare, ură, neiertare sau dacă nu-ți place viața ta în întregul ei ori poate un singur aspect al vieții tale, doar tu ești responsabil. Nimeni altcineva nu este dator să schimbe ceva (și te asigur că niciodată sau aproape niciodată, ceilați nu vor schimba nimic) pentru ca ție să îți fie mai bine. Singurul mod în care poți transforma suferința in bucurie este să îți schimbi percepția asupra evenimentelor. Este nevoie să privești din alte perspective, să integrezi noi adevăruri interioare, care îți vor permite să te poziționezi diferit, în avantajul tău. Asumarea responsabilității nu înseamnă să te simți vinovat. Asumarea responsabilității înseamna să știi că ceea ce simți se datorează modului în care tu percepi situația și mai ales, să știi că doar tu poți schimba trăirea interioară, că tu deții cheia. Când accepți că responsabilitatea este la tine, știi că tu ai puterea să schimbi ceva. Atâta timp cât consideri că altcineva este responsabil ori vinovat pentru ceea ce tu trăiești, înseamnă că i-ai cedat celuilalt toată puterea. Și ce poți face când nu ai nicio putere? M-am bucurat să văd lumina de pe fața doamnei care fusese atât de revoltată și știu că a înțeles și integrat acest adevăr. Să-ți asumi responsabilitatea înseamnă să descoperi că puterea se află la tine, înseamnă să-ți recunoști puterea și să știi că de tine depinde să acționezi în felul tău sau să ceri ajutor pentru ca trăirea ta interioară să fie una de bucurie, satisfacție, împlinire.

Singurul loc în care nu există umbra este în întuneric. Se scrie, se vorbește despre Umbra. Dar ce este Umbra? Umbra este cumulul a tot ceea ce există în tine și vrei să ții ascuns pentru că social nu este acceptabil. Este tot ceea ce vezi în alții și nu accepți, tot ce se află în trecutul sau prezentul tău, tot ce se află dincolo de scutul pe care ți l-ai pus, tot ce nu ierți în tine, la tine, în experiența ta. Este tot ceea ce crezi că ai făcut greșit și pentru care nu te-ai iertat. Umbra este ceea ce face să nu îți recunoști strălucirea, tot ceea ce nu te lasă să te arăți, să te manifești, așa cum ești tu. Umbra este constituită din toate acele emoții ascunse care te țin în suferință și pe care nu le arăți, pentru că social este inacceptabil. Pe social media, toți par fericiți, iar ego-ul tău poate să nu îți recunoască durerea. Umbra este acolo când somatizezi diverse stări și corpul tău suferă, se îmbolnăvește. Cu toții suntem creați din Lumină și Umbră. Suntem în dualitate. Totul în lumea manifestării are caracter dual. Există alb și negru, cald și rece, frumos și urât, înalt și scund, acceptat și neacceptat. Recent, priveam un documentar despre Umbră în care se făcea comparația cu o minge gonflabilă pe care vrem să o ascundem sub apă. Când suntem tineri, facem eforturi să o ținem ascunsă. De multe ori, chiar când credem că e bine ascunsă sută la sută sub apă, mingea renaște sub forma unui conflict, a unui rezultat nedorit ori în alte forme. Cu timpul, noi obosim, iar Umbra din noi devine din ce în ce mai mare și este din ce în ce mai dificil să trăim cu ea. Și atunci? Ce e de făcut? E nevoie să facem ordine. Să privim în interior, să recunoaștem tot ce nu ne-am recunoscut nouă înșine, să acceptăm, să iertăm, să mulțumim. Pare simplu, nu? În fapt, chiar poți să te clarifici, cu condiția să te pui în starea potrivită pentru asta. Umbra este parte din subconștientul tău. Este nevoie să înveți să te observi, să te analizezi, să faci un pas înapoi, să încetezi să te minți, să fii sincer cu tine. Există multe tehnici care te pot ajuta să faci asta. Tehnica autoobservării presupune să te pui într-o stare neutră, în nonjudecată, să ieși cumva din dualitate și să deprinzi capacitatea de a fi propriul observator în timp ce tot tu ești și obiectul observării. Poți începe să respiri conștient, însoțindu-ți respirația cu atenția ta. Așa te liniștești, pui mintea pe repaus. Apoi începi să explorezi interiorul tău și poți observa senzații fizice sau experimenta emoții. Acelea sunt în tine, ale tale. Le recunoști și le dai voie să fie. Apoi, poți începe să porți dialoguri cu ele, să le mulțumești, să le ceri iertare pentru că, deși au făcut atâtea eforturi pentru a fi observate, le-ai înghesuit, le-ai ținut ascunse până te-au durut. Amintește-ți că Umbra există doar în prezența Luminii. Dă-i voie să fie, elibereaz-o, accept-o și vei fi încântat când, înlăturând scutul, îți vei vedea strălucirea.

Există situații care mă lasă fără cuvinte. Unele sunt momente în care simt pe deplin recunoștința, altele sunt pline de liniște și împlinire, când simt că un cuvânt rostit ar strica perfecțiunea momentului, iar altele sunt situații de profund respect față de forța cuiva, față de puterea manifestată în situații dificile de viață. Mai sunt și situații firești de viață când un cuvânt ori o expresie rostită de cineva îmi golește parcă mintea. Expresia „așa sunt eu” are această putere pentru mine. Rămân fără cuvinte de fiecare dată. Este ca și cum un zid a fost ridicat și că nu aș putea găsi cuvinte suficient de puternice care să-l dărâme sau să-l escaladeze măcar. Când spui “așa sunt eu” și ești convins că este unica ta variantă, practic cedezi toate oportunitățile de a face să îți fie mai bine. Renunțând să te up-gradezi este ca și cum te consideri tu, pe tine, lipsit de viață. Ori Omul este viu. Tu ești viu. Probabil în mintea mea nu pot asocia ceva atât de viu și modelabil precum este omul cu ideea de a fi înțepenit, în certitudine și hotărâre, în tipare de gândire, credințe și obiceiuri care fac să pară că omul este produsul întâmplării, al norocului și că dincolo de “așa sunt eu” nu mai există nimic, nu există nici măcar fantezia că s-ar putea schimba ceva. Neuroplasticitatea creierului este astăzi dovedită. Avem capacitatea să învățăm toată viața. Așadar putem învăța noi comportamente, putem găsi soluții prin care să transformăm trăiri nedorite, atitudini și comportamente distructive în unele dezirabile. E greu? Da, este greu și este posibil. Și acest tip de greu este atât de frumos, căci întotdeauna la capătul drumului te așteaptă premiul mult râvnit. Bașca că nu vine singur, ci cu putere personală, încredere și cu niscaiva neuroni în plus sau chiar lanțuri neuronale întregi care îți asigură menținerea neuroplasticității creierului – adică beneficii pe toate părțile și pe termen lung. Ceea ce este drept “așa sunt eu”, sunt programe mentale “instalate” fără acordul tău. Le-ai primit cadou în primii ani de viață, de la părinți, frați, mediu, apoi de la școală și de la oamenii apropiați, care au contribuit la creșterea, îngrijirea și educația ta. Acum poți decide să îți populezi creierul și mintea cu programe alese conștient de tine. Poți începe cu obiceiuri mici pe care să le introduci în rutina ta zilnică și vei vedea că după o vreme devin naturale. Când asta deja se întâmplă, vei ști că o nouă rețea neuronală s-a creat și un vechi obicei – o veche rețea neuronală stă să se prăbușească precum un drum abandonat. Este posibil ca uneori să fie dificil tare, mai ales când te confrunți cu părți și dureri bătătorite în creierul și mintea ta. Și chiar și atunci, cu perseverență, cu intenție clar definită, vei primi soluția ca să ieși din cercul vicios al karmei tale. Când spui așa sunt eu, pare că ai închis deja toate ușile, că nimic nu mai poate fi altfel, pare că totul este fără speranță. Totul devine trist și dureros. Imposibil. Și cred că asta mă sperie cel mai mult când cineva spune simplu, “așa sunt eu”.

“Simt că sufletul meu este făcut bucăți”, „mi se rupe sufletul” – sunt expresii pe care le folosim pentru a exprima intensitatea durerii și suferinței. În spatele acestor expresii există un adevăr profund. Când trăim stări intense de durere, de suferință, când suntem neplăcut surprinși sau trecem prin nereușite, pierderi sau accidente, sufletul nostru se împarte în bucăți pentru a ne menține într-o stare de echilibru, de a ne menține vii. Deși intenția este una pozitivă, de autoapărare, în realitate ne deconectăm de la acea parte din noi, având frecvent senzația că ceva lipsește, că e ceva în neregulă. Pierzând părți din suflet, dăm deoparte și părți din destin, limitându-ne alegerile și influențându-ne viitorul. O dată cu această separare, pierdem și resurse interne importante, precum bucuria, entuziasmul, puterea întregului, instalându-se tristețea, regretul sau incapacitatea de a lua decizii. Deseori intrăm în starea de neputință, mascată frecvent prin furie, frică, neîncredere în noi și în procesul vieții. Există situații în care se activează acele părți separate de suflet și atunci acționăm din acea parte din noi care conține rana, durerea, suferința. Astfel se întâmplă să avem păreri diferite asupra aceluiași subiect în contexte sau momente diferite, având în interior ferma convingere că acesta este adevărul nostru, în funcție de parte de suflet activă în fiecare situație. Am avut o experiență când fiul meu m-a contrazis, remarcând că am spus altceva cu câteva zile în urmă. Mi-am dat seama că răspunsurile mele veneau întotdeauna dintr-o sursă a adevărului meu interior, dar am realizat și că am creat confuzie în mintea lui. M-am preocupat să înțeleg de ce am făcut asta și am fost ajutată să reintegrez cele două părți din mine care aveau opinii diferite, în întregul care sunt eu. Există practici prin care pot fi reintegrate părți din suflet, iar terapia prin regresie este una din ele. Reintegrarea părții scindate înseamnă mai întâi înțelegerea evenimentului care a generat scindarea și transformarea tuturor emoțiilor care au determinat-o, astfel încât totul să se rearmonizeze, să se reașeze în pace și liniște. Deseori sunt necesare mai multe procese, dar fiecare “aducere acasă” a unei părți din tine este o adevărată sărbătoare. Nu există suflet care să nu se fi scindat, împărțit, iar este util să știm că doar din întregul sufletului putem trăi bucuria, armonia și liniștea profundă, ne putem folosi resursele și ne putem manifesta intențiile noastre în această viață.